Eu in Italia

 

"Da, dar dumneata nu esti aici pentru a studia ci pentru a supravietui”, mi’a raspuns doamna de partea cealalta a geamului ghiseului . Ma aflam la Ministerul Afacerilor Externe.
Ramasesem fara cuvinte, ochii imi erau plini de lacrimi si nu reuseam sa gasesc usa pe unde sa ies.
Mergind spre statia de autobuz ma gindeam la mine insumi, la destinul meu si la destinul tuturor celor care ca mine au fost nevoiti sa’si paraseasca propria tara.

Era in 1992, cind pentru prima data am atins cu piciorul pamintul acestei tari. Tara mea, Bosnia Hertegovina, era in razboi, de fapt suferea de pe urma unei agresiuni, chiar daca Mapamondul numea aceasta “razboi fratern". 
La Saraievo eram o studenta si venisem in Italia pentru a invata limba italiana, in ideea de a ramine trei luni ca apoi sa ma intorc in tara mea pentra termina studiile. Din cauza razboiului am fost nevoita sa ramin in Italia. Cunosteam limba italiana foarte putin.
Cu ajutorul agentiei pentru studenti gasisem de munca ca baby sitter. Acordul era ca trebuia sa muncesc jumatate de zi, in cealalta jumatate a zilei era prevazut cursul de limba italiana, care nu a fost niciodata facut, fiindca m’au pus sa muncesc intr’o familie si munceam de la ora 7 la ora 22. Aveam o zi si jumatate pe saptamina liber, ceea ce mi se parea putin. Dupa un timp am aflat ca era o regula asta. Atunci cind am cerut patroanei mele sa pot sa fac un curs de limba mi’a raspuns ca ei ii trebuie o fata pentru intreaga zi la munca. A trebuit sa accept ceea ce mi se oferea. 
Dupa trei luni a trebuit sa incetez munca la aceasta familie. M’am adresat agentiei pentru ca sa imi gaseasca alt loc de munca si am fost refuzata. Motivatia a fost: “Domnisoara nu a respectat timpul de munca pe care il stabilisem initial”. Era adevarat, da si nu. Era devarat ca nu mai puteam sa muncesc in acea familie, dar eu anuntasesm cu 2 saptamini inainte ca nu mai reuseam sa rezist si ca doream sa plec.
Nu stiam ca in aceste cazuri as fi putut sa dau in judecata agentia, in conditiile in care eu platisem serviciile acesteia. Nu stiam ca prin lege familia la care lucram trebuia sa imi dea un premiu de bani la incheierea colaborarii de munca, aceeasi lege care prevede o zi si jumatate de timp liber pentru femeile de serviciu.
M’am trezit in strada, fara munc, fara casa, fara un ban si cunosteam o singura persoana in Roma. Era o fata din Croatia. Ea mi’a sugerat sa merg sa cer ajutor intr’o parohie.
Cu ajutorul acestei fete am reusit deci sa gasesc de munca la o alta familie. In noua casa am fost acceptata minunat. Munceam si aici toata ziua, dar atmosfera era complet diferita.

In 1993 am avut primul permis de sedere. Intrucit permisul meu era "umanitar" am cerut sa mi se dea un ajutor economic sau ceva din ceea ce era prevazut pentru refugiati. Mi s’a raspuns ca nu am nimic de luat. Puteam sa maninc la Caritas, puteam sa primesc o cantitate mare de pasta si de parmezan. Nu aveam nevoie de mincare, fiindca mincam la aceasta familie, dar aveam nevoie de ceva bani, intrucit ai mei in Bosnia traiau din aceea ce eu trimiteam lor.
Nu stiam la cine as fi putut sa ma adresez pentru a cere informatiile ce imi trebuiau, iar institutiile pentru imigranti stiau putin sau nimic de “bosniacii astia”.
Doamna unde locuiam si traiam m’a ajutat mult. M’a invata cum se foloseste "tutto città", mi’a spus ca trebuia sa am mereu bilet in mijloacele de transport in comun, fiindca amenda era atunci de 50.000 Lire, ca biletul il puteam cumpara de la “tigari”, (la noi in Bosnia se vind doar la “ziare”), ca trebuia sa fiu atenta la poseta si la portofel, ca nu trebuia sa am la mine documentele originale, (mi’a facut o fotocopie autentificata). Ceea ce m’a surprins mai mult decit orice a fost ultima sa fraza: “Trebuie sa iti spun ca 10.000 Lire nu sunt putin pentru un strain, intrucit le cistiga din greu". Eu o priveam foarte surprinsa si am ramas foarte recunoscatoare acelei persone.
Dupa doi ani de la inceperea sederii in Italia, am decis sa ma inscriu la Universitate. Ca sa spun drept, nu stiam de unde sa incep. Nu stiam ca pe atunci la Roma exosta o "Comunitate Bosniaca", unde puteam sa intilnesc conationalii mei si de unde puteam sa imi iau informatiile ce imi trebuiau. La questura centrala (primul loc unde se duc strainii) nu aveau aceste informatii. Intre toate reclamele pe care televiziunea italiana le transmitea, niciodata nu a fost data informatia asta, chiar daca se stia ca Italia, ca si celelalte tari din Europa Occidentala era plina de sinistrati din Ex-Jugoslavia.
Deci trebuia sa caut calea de a ma descurca singura si trebuia sa o gasesc imediat, a fost totul dificil. In capitala Italiei nu exista un birou unde sa pot traduce si valuta diploma pe care o obtinusem in Bosnia, Traducerea am platit’o 150.000 Lire si valutarea mi’a fost confirmata de profesorul meu, pe care l’am cunoscut din intimplare. Cu mare efort am devenit studenta.
Aveam putin timp pentru a studia, intrucit a trebuit sa muncesc. Doamna unde locuiam si munceam imi oferea cit mai mult timp pentru a studia.
Dopa primele luni de citit am da primul examen si am fost in forma, a m luat o nota buna. In aceasta perioada am cunoscut si pe iubitul meu. El mi’a propus sa merg la Ministerul Afacerilor Externe pentru a cere o bursa de studiu. Avind inainte o experienta urita cu Ministerul, doar si cuvintul “minister” imi facea teroare. Impinsa de iubitul meu, si impreuna cu el m’am dus din nou sa bat la aceeasi poarta, de unde cu un an in urma iesisem plingind. Poate ca am ghicit ora “justa”, fiindca “doamna de la ghiseu” in aceea zi nu era. O alta persoana ne’a ascultat cererea e ne’a trimis intr’un alt birou. Aici am rezolvat toate problemele cu care venisem. Am devenit de atunci bursiera a Guvernului Italian. In ziua de astazi sunt pe cale sa imi termin studiile.

Din pacate nu am intilnit niciodata acea doamna din minister. As dosi sa o intilnesc ca sa ii spun ca am supravietuit, da, dar ca am facut mult mai mult decit se gindea ea, poate… 

Emina